Roboții vorbesc

Rezultatul alegerilor prezidențiale din Statele Unite a fost considerat “surprinzător”, “uimitor” sau “șocant” chiar și de către “presa serioasă”. A urmat, imediat, un val tăios de analize și introspecții care să explice nu neapărat victoria lui Donald Trump, cât miopia analiștilor, sociologilor, comentatorilor și jurnaliștilor care nu au anticipat rezultatul.

Așa au ieșit la iveală câteva elemente care pun sub semnul întrebării întregul mecanism al presei profesioniste. Un studiu realizat de BuzzFeed [1] asupra principalelor pagini de Facebook hiper-politizate a relevat că primele trei de orientare republicană au publicat articole incorecte, părtinitoare sau false în proporție de 38%, în timp ce la primele trei din cele de orientare pro-democrată proporția a fost de 18%. Discuția, în acest caz, nu este de genul “X a manipulat mai mult decât Y”. Șocant este procentajul uriaș de informații incorecte în ambele tabere.

Tot BuzzFeed a relevat [2] că circa 100 de site-uri de știri politice americane au fost, în realitate, create, gestionte și alimentate cu informații de o mână de adolescenți din orașul macedonean Veles. Puștii au făcut bani din publicitatea atrasă de site-urile lor cu trafic mare. Patru din cinci materiale de pe aceste site-uri, puternic viralizate, au fost false. Penetrarea lor în mediile sociale și interacțiunile cu publicul (like-uri, share-uri, comentarii) au fost semnificativ mai mari decât cele ale materialelor de investigație exclusivă a celor din presa profesională de calitate (New York Times, de exemplu).

Un alt studiu [3] a analizat mesajele de pe Twitter în perioada campaniei electorale americane care au utilizat câteva dintre cele mai populare hashtag-uri. Concluzia: din cei 2,8 milioane de utilizatori analizați, 400.000 par a fi “boți” (algoritmi care generează în mod automat texte). Roboți, cum ar veni.

Rezultă că opinia publică a fost intens expusă la știri false, de către entități fără vocație editorială (deci fără standarde profesionale), ba chiar de inteligențe artificiale. Mai mult, aceste metode au fost foarte eficiente. Mizând pe un mecanism psihologic simplu : “conformity bias”, aplecarea omului către idei și comentarii care îi confirmă opiniile și îi consolidează, astfel, statutul în comunitatea sa (reală, ideologică sau virtuală).

Tendințele nu sunt noi. Marele merit al analizelor realizate pe campania electorală americană este că au “obiectivizat” aceste tendințe, ne-au arătat cu cifre cât de puternice sunt. Marii operatori online au reacționat deja. Și Google, și Facebook au anunțat că și-au actualizat politicile de acces la publicitate pentru site-urile care nu își asumă deschis structura de proprietate sau cele care vehiculează știri false.

Ceea ce naște o nouă și complicată serie de întrebări. Avem oare nevoie de “arbitri” care să decidă pentru noi ce este fals și ce nu? Există vreo garanție că acești arbitri vor fi corecți de fiecare dată și pe termen lung? Și ce se întâmplă dacă funcția de cernere este realizată tot de elemente de inteligență artificială, de niște programe de calculator?

Standardele internaționale în materia libertății de exprimare au o sită foarte strictă de criterii în baza cărora libertatea de exprimare poate fi limitată în mod legitim: demnitatea umană, securitatea națională, ordinea publică, bunele moravuri. Caracterul de adevăr al informației nu este printre ele. Cu alte cuvinte, nu poți interzice legal vehicularea unei informații doar pentru că nu este adevărată. Pentru a stăvili valul de dezinformare este nevoie de alte mecanisme decât cele legale. La “sursă”, este nevoie de standarde profesionale solide și de responsabilitate solidă. La “recepție”, la ochiul și urechile consumatorului de media, este nevoie de un aparat solid de gândire critică, care să-i permită să evalueze singur valoarea de adevăr a unei informații, credibilitatea unei surse. Este nevoie de ceea ce se numește “educație media”.

În acest context, rezistența autorităților române din ultimii 20 de ani față de acest subiect, refuzul lor de a iniția măcar o dezbatere publică pe această temă vorbesc clar despre lipsă de interes și viziune. Și despre dorința de a avea un public “comod”, ușor de controlat prin discursul public furnizat de medii controlate politic.

Ioana Avădani
Director executiv
Centrul pentru Jurnalism Independent

(Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului Civil Response to Clientelism in Media – MEDIA CIRCLE, co-finanțat de Comisia Europeană, prin Civil Society Facility – Media Freedom and Accountability Programme).